Insula Şerpilor – de la Achile la petrol

Articol publicat în Romanian Tribune (Chicago) din 03 octombrie 2008

Situată la 45 de km de oraşul Sulina şi la 50 de km de oraşul Vâlcov din Ucraina, Insula Şerpilor a constituit subiect de dispută între poporul nostru şi alte popoare de la 1484, când aceasta intra sub stăpânire otomană, şi până în zilele noastre când România, la 16 septembrie 2004, după o serie de negocieri eşuate, a acţionat în instanţă statul ucrainean pentru delimitarea platoului continental în Marea Neagră şi implicit stabilirea statutului insulei. În secţiunea de expunere orală a procesului intentat la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, expunere care a avut loc în perioada 2-19 septembrie 2008, Bogdan Aurescu-director în MAE şi şeful delegaţiei de experţi români la Palatul Păcii, în pledoariile sale din cele patru zile alocate României, a susţinut o delimitare continentală care să nu ţină seama de Insula Şerpilor, aceasta fiind considerată o formaţiune stâncoasă. Statul român susţine că insula nu este locuită permanent şi nu are resurse de apă potabilă, prin urmare ea nu se încadrează în normele de drept pentru a i se acorda platou continental şi zonă economică în Marea Neagră, ea având dreptul doar la apele teritoriale stabilite deja. Statul ucrainean, prin agentul său la Haga – Volodimir Vasilenko şi prin avocatul Curţii de Apel din Paris, Rodman Bundy a susţinut că, potrivit dreptului internaţional şi al mării, toate insulele, indiferent de mărime, au dreptul la mare teritorială şi sunt relevante pentru trasarea liniei de bază în vederea delimitării spaţiilor maritime între state, concluzionând că şi Insula Şerpilor trebuie luată în considerare în această delimitare. ,, Poziţia României este greşită şi nu are justificări legale”, a conchis, pentru agenţia Agerpres, avocatul părţii adverse.
Miza disputei româno – ucrainiene este o zonă de 12.000 km pătraţi în apropierea Insulei Şerpilor, în subsolul căreia se află, după o primă expertiză, 100 de miliarde metri cubi de gaze naturale şi zece de milioane de tone de petrol. Dacă zona ar reveni României, aceasta ar asigura independenţa energetică a ţării pentru aproape douăzeci de ani.
Miza mare, disputa crâncenă.
Iată un scurt istoric al insulei, devenită atât de importantă de-a lungul timpului, mai ales după anul 1980 când au fost descoperite importante zăcăminte naturale în Marea Neagră.
Formaţiune de gresii silicoase şi conglomerate, insula în forma literei X are o suprafaţă de 17 ha. Cu un perimetru neregulat, o altitudine maximă de 40 m, Insula Şerpilor are o lungime de 1.973 m care pot fi parcurşi pe jos în aproximativ 40 minute. Ţărmurile sunt înalte de 21 m, iar apele din apropierea lor au o adâncime cuprinsă între 5 m la nord şi 23 m la sud. Numele insulei vine de la şerpii de apă, lungi de doi metri, cu aspect dezagreabil care au trăit aici până la mijlocul secolului al XX-lea, când au dispărut din cauza unor lucrări secrete făcute de sovietici.
Insula este pomenită încă din anul 777 înainte de Hristos. Ea a fost denumită de greci Leuce (Insula Albă), denumire dată mai târziu şi de către romani, datorită ruinelor de marmură albă găsite aici. După mitologia greacă, pe insulă au fost aduse rămăşiţele pământeşti ale lui Achile Pontarches, eroul Troiei şi protectorul navigaţiei şi al comerţului şi ale lui Patrocle, morţi în războiul troian al lui Arctinus din Milet. La porunca zeiţei Thetis, rămăşiţele au fost puse într-un sanctuar şi o dată cu construirea unui templu în cinstea marelui Achile, au fost construite şi o serie de edificii în care locuiau preoţii. Legenda pare să se confirme deoarece, în anul 1823, ruinele templului au fost descoperite în urma unor cercetări făcute de căpitanul rus Kritzki, iar mai apoi germanul Kohler a expus vestigii descoperite aici în mai multe muzee din Germania. Templul lui Achile, un adevarat monument de artă la vremea respectivă, este menţionat într-o serie de scrieri de la Ptolomeu şi Strabon până în vremurile noastre la Gheorghe I. Brăteanu şi Nicolae Iorga.
De-a lungul vremii, Insula Şerpilor a fost sub stăpânire grecească, persană, romană, bizantină, otomană, genoveză, iar ulterior sub stăpânirea lui Dobrotici şi a lui Mircea cel Bătrân. În perioada Imperiului Otoman, grecii au redenumit-o Fidosini (Insula Şerpilor). În cursul secolelor XVIII-XIX, au avut loc numeroase războaie între Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă care au avut ca rezultat trecerea Dobrogei şi a gurilor de vărsare ale Dunării, deci şi a insulei, sub dominaţia unei ţări sau a alteia.
Deşi, în Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812 prin care a fost anexată Basarabia şi în Tratatul de pace ruso-turc de la Adrianopol din 1829, nu se face referire la Insula Şerpilor, Rusia ţaristă, cu de la sine putere, anexează această insulă teritoriului său, iar în 1842 apelează la britanici pentru a construi pe ea un far pentru dirijarea navigaţiei pe Marea Neagră. Prin protocolul de la Paris din 1857 s-a stabilit că Insula Şerpilor aparţine statului care stăpâneşte Delta Dunării, respectiv Imperiului Otoman. În urma răzbioului româno-ruso-turc din 1877, Rusia cere Turciei, drept despăgubiri de război, sandjacul Tulcei format din zece districte, insulele Deltei Dunării precum şi Insula Şerpilor, pe care ulterior, doreşte să le schimbe cu România pe judeţele Cahul şi Izmail din Basarabia.
Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei. Prin art. 45, sudul Dobrogei era reunit României în frontiera actuală. De asemenea, la art. 46 se preciza că “Atât insulele formând Delta Dunării, cât şi Insula Şerpilor şi sandjacul Tulcei sunt adăugate României”.
Conferinţa din data de 18 august 1938 de la Sinaia a consfinţit trecerea sectorului Dunării maritime, inclusiv Insula Şerpilor, sub administraţia deplină a României. În Acordul româno-sovietic semnat în iunie 1940 prin care se stabileau frontierele pe Dunăre, nu s-a făcut nici o referire la Insula Şerpilor. Deşi acordul sovieto-român era în realitate un ultimatum formulat unilateral de Rusia, pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova în anul 1939, el lăsa implicit Insula Şerpilor statului român.
Din august 1941 până în august 1944, insula s-a aflat în administrarea Comandamentului german "Schwarzes Meer", însă la data de 28 august 1944 un detaşament de marinari sovietici a ocupat-o, făcând doi prizonieri germani.
La data de 4 februarie 1948 prim-ministrul Republicii Populare Române, dr. Petru Groza şi ministrul de externe al URSS, Viceslav Molotov, au semnat la Moscova "Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România şi URSS", care, cu toate că invoca Tratatul de pace din 1947, stabileşte, contrar prevederilor acestui Tratat, că "Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componenţa URSS".
Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea la 23 mai 1948, reprezentanţii ministerelor de externe ale celor două ţări au semnat chiar pe Insula Şerpilor un proces-verbal de predare a insulei către URSS urmând a fi încadrată în RSS Ucraineană.
Aceste documente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor a fost arestat pentru că nu recunoştea URSS-ului Insula Şerpilor şi nici alte 5 insule de pe Braţul Chilia. În august 1949 nave militare sovietice, au somat românii ce păzeau farul, i-au arestat şi i-au debarcat în oraşul Sulina.
După ocuparea insulei, sovieticii instalează aici o bază militară cu scopul de a controla gurile Dunării, precum şi un sistem radar care supraveghea zona balcanilor.
Posesia sovietică asupra Insulei Şerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române şi Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Bucureşti la 27 februarie 1961.
Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale (protocolul şi procesul verbal de predare) semnate între România şi URSS sunt neconstituţionale, fiind astfel nule şi neavenite pentru dreptul internaţional, deoarece ele nu au fost ratificate de Sovietul Suprem al URSS şi de Marea Adunare Naţională a României. Cele două părţi au avut vreme de douăzeci de ani o serie de negocieri legate de Insula Şerpilor, fară a se ajunge la un rezultat agreeat de ambele părţi. Partea română a refuzat în anul 1987 oferta sovietică de a-i ceda 4000 km pătraţi din cei 6000 km pătraţi din jurul insulei.
După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, insula a intrat sub administraţia Ucrainei. Ucraina păstrează şi întăreşte baza militară existentă pentru a putea executa o cercetare aeronavală la mare distanţă. Pentru a demonstra că insula este locuibilă, din anul 2003 este localizată aici o expediţie ştiinţifică permanentă a Universităţii Naţionale din Odessa.
În prezent formaţiunea geografică este locuită de 155 de persoane din care 50 sunt militari ucrainieni. În 2006 se ia decizia înfiinţării, pe Insula Şerpilor, a unei localităţi (Belîi). Insula este aprovizionată cu energie electrică furnizată de un generator de curent alimentat eolian. Cu anii, ucrainienii au dezvoltat o infrastructură civilă constând în: oficiu poştal, filiala băncii ,,Aval”, televizine prin satelit, telefonie mobilă, internet, punct de prim-ajutor. Crearea unei comunităţi permanente ar putea ajuta Ucraina în revendicarea Insulei Şerpilor. România susţine că insula are statutul de stâncă, deoarece nu este locuită permanent şi nu are surse de apă potabilă. În disperare de cauză, autorităţile ucrainiene au deschis pe insulă, în ultimii ani, un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor.
După demararea procesului de la Curtea Internaţională de Justiţie dintre statul român şi cel ucrainean, marile companii petroliere au intrat în acţiune. Companiile British Petrolium şi Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecţiuni cu Ucraina, iar compania Total cu România. Compania austriacă OMV (proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorţiu format din Naftogaz Ukrainy şi Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitaţia pentru concesionarea respectivei suprafeţe.
Până cel târziu în aprilie 2009, cei 15 judecători ai Curţii Internaţionale de Justiţie din Olanda vor decide modul în care zona disputată se va împărţi între cele două ţări.

Nelu Sabău – Actualitatea Mureşeană, Târgu Mureş, România